Cele mai votate poezii de dragoste - pagina 5
Cel mai frumos lucru pe aceasta lume,
Sunt ochii scosi din orbite a iubitei,
Care tipa de durere
Sub bisturiul ascutit si rece.
Taierea e ca mierea,
La fel si rana supuranda
Ce se-ntinde de la burta
Pana-n gat in partea stanga.
In stanga tin pistolul,
Tintesc fara ezitare
Teasta mare si cam goala
A Sefului de Tara.
Nimic nu ma opreste
In noaptea rece,racoroasa,
Sa ucid unguri pe strada,
Cu o secera si-o coasa.
Cel mai frumos lucru pe lume
Dupa parerea mea mai este
Un colt de strada-n clar de luna
Pline de gloante si de harburi.
Mi-e dor de toate clipele ce le-am trait candva,
Mi-e dor,mi-e tare dor de tine...
Si-n vant aud mereu vocea ta
Cum imi spuneai "esti totul pentru mine".
Dar azi,azi nu te mai cunosc
Si-as vrea din nou sa-mi intalnesti privirea,
Sa-ti spuna ochii mei ca totul este fara rost
Si ca ti-ai pierdut pe veci iubirea.
Poate ne vom intalni din intamplare
Peste ani si ani de dor si suferinta.
Ne vom aminti cum s-a stins o raza de soare
Si ca suntem doar doi trecatori prin viata.
Si vom uita ce am insemnat vreodata tu si eu
Si ne vom pierde-n intrebari fara raspuns,
Dar eu,eu te voi privi tot ca pe un zeu,
Iar tu pe mine ca pe-o stea ce a apus.
Si ma vei pierde-n mii de lacrimi reci
Fara a ma putea aduce vreodata inapoi,
Caci eu voi fi o piatra peste care treci,
Lasand in urma cuvantul "amandoi".
In valul anilor ce trec,
Ma vei uita pe mine.
Din dragoste ce am avut,
Nimik nu va ramine.
Iti vei da seama mai tirziu,
Sau poate niciodata.
Vei regreta asta o stiu,
Dar totul ti se iarta.
Si daca tot se va ierta,
Pastreaza-mi amintirea.
Si nu uita ca eu cindva,
Ti-am daruit IUBIREA!!!
…Să socotesc în ore sau în zile,
Tot timpu-n care searbăd am trăit –
Pân’ te-am găsit, sau regăsit, iubire,
Ar fi un chin adânc şi nesfârşit.
M-au nins a-iernii aspre neguri, triste,
Un ger cumplit în piept mi-a adăstat…
Deci, mă întreb, cum poate să reziste,
Iubirea ta-ntru-un suflet îngheţat?
Cu zâmbetul tău cald, primăvăratic –
Tu, cea dintâi trecută-ntre iubiri –
Azi nu mai pot să fiu un uşuratic,
Căci îmi alungi tot frigul din priviri.
Ascult cum ploaia plânge-n înserare
Şi muguri plini de must cum se desfac,
Şi simt, aşa, o dulce desfătare –
De parc-aş fi un mugur de copac.
Cam desuet, trăiesc ca-ntr-o poveste…
Şi-un nou imbold mă-ndeamnă să fiu viu –
Între ce-a fost, va fi – şi viul „este”
Doar în prezent trăiesc şi vreau să fiu.
Căci primăvara-mi râde în privire
- Un anotimp uitat mi-ai readus -
Bine-ai venit, târzia mea iubire –
Rămâi aici, tu, dorul meu, nespus…
sticla…
străină eşti… din pasărea rănită
se scurge zborul ca un suflet sacru
ploi de rugină umbra mea strivită
sfârşitul fără tine… simulacru
dar nu ating tabloul cu egrete
simt: sticla spartă-n inimă îngheaţă
cresc uşi de brazi în goluri din perete
nu pot intra străin în altă viaţă
rămâi acolo într-o altă seară
curg din oglinzi safire niagare
scrie-n zăpadă semnele de ceară:
golul sticlos ne-ntoarce-n depărtare
ploi cu otravă…
n-aş fi crezut că-n toamna mea firavă
vei suporta eternele tăceri
las sufletul în ploaie cu otravă
să-mbrace umbra marginii de cer
mereu de zbateri de lumini învinsă
cu îngerii migrezi spre asfinţit
scriu numele-ţi pe fiecare frunză
umplând văzduhul verde şi golit
văd crugul se divide viscoleşte
cu lacrimi plouă-n orele târzii
nu ştiu de eşti cât nu te pot cunoaşte
şi nu mai cred că ai putea să vii
sufletul spart…
uitat să fie drumul ca-n pădure
ulmul pierdut învins de flama frunzei
nici depărtări nu pot să ne îndure
degetu-mi alb atinge alte buze
în altă toamnă ca-ntr-un fel de moarte
o altă umbră umbra mea sărută
încă rezist ştiind că eşti departe
îndur tăcerea ta necunoscută
copacii las trupul de lut să-ngroape
în alte nopţi când aerul se stinge
tu niciodată nu-mi vei fi aproape
sufletul tău se sfarmă… ninge… ninge
ninsori cu venin…
drum spre neant hipnotic vis de viaţă
desprins în ierni când ai putea să fii
se risipeşte umbra ta de gheaţă
cad în genunchi pe cioburi sidefii
de sticlă aripi taie din lumină
şi albatroşii-nfruntă valuri reci
de alb nisip azi inima mi-e plină
pe alte maluri în tăcere treci
n-ar trebui probabil să mai ningă
să nu te amintesc strop de safir
un serafim străin acum mă strigă
venin e în ninsoare dar… respir
simfonia singurătăţii…
pian de ceară în zăpezi învinse
de alizee ultimul oftat
din ce trăiesc cât e de îndurat
ierni inventate păsări albe stinse
nici umbra sufletul nu mai îndură
dar crezi că sunt că ninge pentru noi
îngenunchează iar copacii goi
rescriu pe mal o veche partitură
nu-mi aminti ecoul meu nu-ncape
în ceea ce respiri în lipsa mea
doar vocea uit şi umbra ta mai grea
ca aripa ce-atinge alte clape