Povestea de dragoste dintre lună şi îngerul mov

Un sentiment flexibil ca o plantă

pasăre ce zboară din cochilia eului

spre zenitul în care se strecoară desăvârşirea

O stare suavă ca o frunză crestată de filigrane

de clorofilă resorbind oxigen

respiră albul şi inspiră negrul

cântecul suspendat printre molecule de aer

şlefuit de auzul ce absoarbe sunetele

se aşează delicat în ochi contemplativi


ziua devastată de lumina mângâietoare

iese din crisalida întunericului

ca un fluture cu polen de soare

fâlfâind printre crengile înverzite de natură

vântul eliberat din arşiţa încremenită în lucruri

îmbrăţişează cu braţe invizibile

oameni, străzi, blocuri, lucruri

şi apoi se aşează cuminte

în straturi de aer obosit de alergarea zefirului


percep pe pleoapa zilei o lacrimă

ce concentrează-n ea durerea cu forme diforme

un zâmbet cu substanţa veseliei

adumbrind tristeţea incoloră

un plâns hrănind gura pământului

deschisă înspre cerul preaplin de nori, de soare şi de bleo

o gură ce mestecă în maxilare de pământ

seminţele ca simbol al germinaţiei noului

oaza ca un ochi verde cu sprâncene de verdeaţă


clipeşte fin pe faţa cu fardul nisipului în tenta deşertului

şopteşte alinător cu voce suavă de izvor pur

mă cheamă cu vocea liniştii

să-mi culc creştetul gândurilor în palma moale

printre crăpăturile orelor despletite de secunde

îmi strecor fiinţa micşorată la un punct

pe o frunză fremătând de spaima vântului

o furnică se încaieră cu o omidă

doresc să-şi construiască pe limbul ei un adăpost


furnica e eul meu firav, micşorat de slăbiciuni

iar omida e sinele ce devorează frunza

umbrind sufletul rotund

cu oaze de emoţii

şi nisipuri de deşertăciuni

pe-o hârtie pliată în două

stau ghemuite cuvintele unele în altele

coala ca o fereastră prin care se vede peisajul exterior

este crăpată de zig-zagul cuvintelor ascuţite


cineva aruncă cu o piatră

în ochiul cerului

şi acesta se închide deodată

iar oamenii sunt cuprinşi de întuneric

cineva doarme când vorbeşte

şi vorbeşte în somn

iar somnul fuge dincolo de noapte

unde găseşte necuprinsul în mişcare continuă

hrănindu-se cu stele şi sorbind lumina


luna vâsleşte în barca lacului

şi flirtează cu tăcerea strecurată în luntre

culege norii incendiaţi de auroră

şi-şi face din ei o meşă

eu stau pe ţărmul lins de valuri adormite

şi o chem să-mi lumineze pal

melancolia cu chip de înger mov

ea se apropie de îngerul din ochi

îmi surâde şi surâsul are formele voluptuoase


ale unei femei ce-şi face din bărbaţi coliere

o prind de mâna cu luciri de topaze

şi-i simt fiorul invadând albiile secate

ale celibatului cu cruste dure ce acoperă

fantezii erotice şi închipuiri de năluci diafane şi senzuale

ea mă sărută insistent, ameţitor

şi sărutul incendiază un câmp de maci cu parfum seducător de pasiune

o lipesc de mine şi din atingerea luminii pe corole

din contopirea formelor impersonale pe forma incandescentă a iubirii


creşte o stea în potirul inimii

în miezul ei arde dorul de a face din îngemănări erotice

o artă sublimând impurul în împliniri paroxistice

urcând extazul pur pe vârful inaccesibil al beatitudinii

după… mă respinge uşor înfiorând

aerul din jurul nostru electrizat de pasiune

pătrunde-ncet în lacul confident

şi se dizolvă-n suprafaţa cu luciri aurii

lângă fiinţa umbrită de despărţirea ireală


o trestie plânge în acordurile naturii

crengile curbate se apleacă peste îngerul mov

cum se apleacă privirea într-o carte tristă

plâng în noapte plâng lângă lac

privesc năluca lunii cum dispare-n apă şi plâng

soarele a ascuns luna sub paravanul luminii

şi se insinuează în lacul cu paiete aurii

mă reîntorc în oraşul ce vibrează de activitate

cu plânsul- stigmat pe umărul râsului.