Poveste de Craciun

Voturi
15
voteaza

Poveste de Craciun

A fost odată o fecioară..., avea un zâmbet fermecat,
Privirea ei pătrunzătoare multe suflete-a furat...
Răspândea în jur lumină, căldură şi fericire,
Inima-i era o mare de speranţă şi iubire.

Visa fecioara că-ntr-o zi un prinţ la poartă o să-i bată,
Un prinţ pe care-l va iubi şi căruia-i va fi consoartă.
Şi într-o zi l-a cunoscut pe cel pe care-l aştepta,
Un prinţ de peste mări şi ţări s-a oprit la poarta sa.

Sufletu-i neprihănit, fecioara-n palme i l-a pus
Şi inima i-a dăruit, iar ei a luat-o şi... s-a dus.
A plâns copila nopţi la rând şi a suspinat,
Lumina ei s-a stins încet şi zâmbetul i-a îngheţat.

Sfâşiată de durere, îl striga neîncetat...
Cerul se cutremura de-al ei chin, de-al ei oftat.
„- Întoarce-te, iubirea mea, şi dorul mi-l alină!
Mă pedepseşti şi nu pricep, pentru care vină?

- Să mă întorc?! Copil naiv! Ce n-ai înţeles?!
Ai fost o floare, mi-ai plăcut, am venit şi te-am cules...
Dar în lumea asta mare sunt atât de multe flori!
Le culeg numai o dată, nu de două ori.”

L-a aşteptat copila-un an... şi înc-un an. El n-a venit.
Se stingea văzând cu ochii, până s-a sfârşit.
În noaptea de Ajun, lângă bradu-mpodobit,
L-a aşteptat cu suflet greu şi trupul obosit...

Cu glas pierdut l-a mai chemat copila înc-o dată...
„- Cine eşti tu?! Nu te cunosc...Vezi-ţi de treabă, fată!”
S-a stins copila, a pierit cum piere o nălucă,
Cum piere frunza din copac, atunci când se usucă.

Îngerii au plâns, din ceruri sânge-a picurat
Peste inima de piatră a celui neînduplecat...
„- Cea mai de preţ comoară iubirea ta-i, acum o ştiu.”
Şi s-a întors unde-o lăsase, însă prea târziu.

N-a mai găsit decât o piatră scrisă pe mormânt:
„Toată iubirea, visul meu, le iau cu mine în pământ...”
Durerea l-a cuprins atunci şi s-a prăbuşit,
Peste mormântul celei care atâta l-a iubit...

„- Mă iartă, înger care-ai fost! M-ai învăţat ce e iubirea
Şi astăzi tot ce mi-ai lăsat este doar amintirea.
M-ai condamnat la neuitare şi vieţii tu m-ai interzis...
Căci nu mai pot avea o viaţă, acum trăiesc pentru un vis.”

De dincolo de moarte, fecioara i-a răspuns:
„- Nu mai ofta, iubirea mea, ai oftat de-ajuns!
Nu-ţi interzic viaţa, ci vieţii te-am redat...
Nu te-am rănit, iubire, eu numai te-am salvat.
Şi-n fiecare an, in noaptea de Ajun,
Am să mă-ntorc, iubire, sa fiu cu tine de Crăciun.
Când bradu-l vei privi şi clopoţeii vor suna,
Să şti că sunt acolo, în jurul tău, în casa ta.
Iubirea mea-ţi va fi colind când îngerii îţi spun
Să te aşezi şi să asculţi povestea noastră de Crăciun.”

Autor: Claudia Bratu

Inapoi la lista poeziilor de dragoste