Ploaia

Eu sunt ploaia care cade, niciodată nu învaţă
Că-i doar lacrimă mai dulce, într-un orizont finit.
Mi-am propus să spăl iluzii, poate umbra de pe faţă,
Poate-o amintire tristă sau un suflet chinuit.

Mă ofer oricui mă cere, mă dedic oricui m-aşteaptă,
Sunt un suflu ce te-atrage într-un alt miraj visat,
O solie a tristeţii invocată des în şoaptă,
Ca o ultimă silabă dintr-un vers - demult uitat.

Şi te-mbrăţişez cu teamă, ştiu că iar voi fi respinsă,
Lumea nu e pregătită pentru-atingerea dintâi,
Căci fiorul rece-al ploii vrea doar pielea ta încinsă:
Un motiv de când e lumea ca să pleci...sau să rămâi!

Dar tu pleci...eu sunt doar apa ce din când în când te udă,
Incidentul care strică ziua-ntreagă de-aşteptări
Şi rămâi doar fiinţa tristă, incapabilă s-audă
Un răspuns, ca o chemare, la nepuse întrebări.

Eu sunt ploaia, tu fiinţa - niciodată eu cu tine,
Iar realitatea tristă şterge-ncet momentul magic;
Lumea care ne conţine este norul care vine
Şi ne urmăreşte astăzi în destinul nostru tragic.