Credincios

M-a prins cu botul mare, perlat de măsele,
imens de cald,
de catifea umedă...
Mă zgârâie cu picioarele grele;
cu gheare ascuțite mi-ncolăcește pardesiu
și sunt năpădit de-o bară ca un fald
de plumb, imensă, de păr cenușiu...
Sare mereu, își ia avânt,
reîncepe -ce sunete o fi-ngânând-
și eu râd, repetând bolborosind;
Bobiță, Bobiță... băiatule!
Degeaba... Nu se predă!
Rabd la rândul meu;
de-abia astăzi i-am adus două franzele
proaspete, pe un ger
ce-l aud, de sub tălpi, îmi scrâșnind
... și el mă iubește, fără reproș,
că l-am uitat... două săptămâni de infern.
Dar nu-mi lipsește nimic din ce-am eu,
totul e nemișcat pe albul geros...
M-a păzit de alții, ca mine...
Un mare credincios
-fără pretenții-
... de câine.

PS.
Bobiță,
e pe cât de mare,
la fel de înțelept,
un câine oarecare,
tot timpul treaz,
deștept...
un suflet îmblănit,
dar și viteaz
și nu știu de-unde a-nvățat iubit...
că nu-i vreun nobil, nu-i de viță?!...
21.09.2010