Nimic nu e mai trist decît dragostea

Zăpada a început să cadă peste frunzele umede şi stîlcite

cuprind între degete fiecare măceşă

fierele de iarbă mi se lipesc de piele ca o pojghiţă;

îmi imaginez singurătatea.

singurătatea e ca o mască din flori de salcîm

milioanele de măceşe cad peste trupul meu

le adun îmi scapă printe degete le pierd printre frunzele pliate şi rupte

doar un fir strălucitor şi lipicios mi se scurge prin apărătoarea pentru gură




îmi gust aerul un aer stacojiu

care-mi colorează unghiile

o să fac cel mai periculos lucru

o să mă îndrept

nimic nu mă mai înspăimîntă:

voi lua cuţitul cel mic

cuţitul pentru tăiat crenguţe de măceşe

o lamă suplă cu mîner de culoarea şofranului






atunci el se va bîlbîi cu neruşinare

pentru că nu a cunoscut singurătatea

nu a atins marginea catifelată a palmei mele

doar pentru tăietura asta se va supune

pentru mîngîierea asta înverşunată de dragoste.